Asociatia Culturala Mileniul 3

Asociatia Culturala Mileniul 3 din Rosiorii de Vede este fondata de un grup de iubitori de literatura si alte arte, care incearca sa lupte impotriva eliminarii lecturii dintre preocuparile omului contemporan.


Nu sunteti conectat. Conectati-va sau inregistrati-va

Alba-neagra

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos  Mesaj [Pagina 1 din 1]

1 Alba-neagra la data de Dum Dec 26, 2010 7:48 am

ALBA/NEAGRA

1.
Ferindu-se cu grijă de priviri indiscrete, Paul formă pinul. Nu era un fricos, dar cu atâtea aventuri cu bancomate aratăte la televizor, prefera să nu se complice. De fapt, bancherul îşi montase de bine aparatul, dacă stăteai destul de aproape de el acopereai complet tastatura, nimeni nu putea să înţeleagă cifrele tastate.
Trebuia să scoată bani să facă piaţa. Soţia lui îi dăduse un bilet cu necesarul de cumpărături, dar, deliberat sau nu, uitase să-i asigure şi fondurile necesare. Nu avea rost să facă un drum înapoi, acasă, avea cardul de salariu la el şi … Dar ce naiba avea « tonomatul ăla de răspundea aşa de încet ? Se gândea intens ? Era ca un candidat nepregătit la un examen de bacalaureat, încerca să-i convingă pe cei din comisie să « scape » vreo 50% din răspuns ?!
În loc de aşteptatul cârâit, aparatul împinse, parcă plictisit, bonul. « Fonduri insuficiente în cont », stătea scris pe bucăţica de hârtie, în loc de o suma din patru cifre, cum se aştepta Paul.
Trebuia să fie o greşeală undeva. Probabil că aparatul păstrase în memorie tranzacţia clientului anterior?! Paul scoase cardul, îl studie cu atenţie … da, al lui era, iar pinul era singura combinaţie de cifre pe care el, profesor de literatură, îl ţinea minte. Repetă operaţiunea. Din nou … limba … franceză, ca să n-o înţeleagă nimeni, cine mai învaţă franceza în ziua de azi … pinul (xxxx, doar n-o sa ne apucăm să-l dăm de gol), suma hai să cerem mai puţin … douăzeci de lei … OK … şi un nou bilet veni să-l confirme pe primul : « Fonduri insuficiente ».
Dacă ar fi avut coadă, Paul ar fi plecat cu ea între picioare. Se retrase ruşinat, încercând să facă un efort de memorie. Oare când golise contul ? Oare Jenny …
- Să trăiţi ! Să trăiţi ! îl abordă un adolescent, pe când cobora cele patru trepte de la intrarea în bancă.
Nedumerit, profesorul îl măsură pe tânăr din priviri. Nu-şi amintea de el, dar la câţi elevi îi trecuseră prin mână …
- Salut, răspunse el şi aşteptă să vadă ce vrea celălalt.
- Nu mă mai ţineţi minte ? îl întrebă băiatul.
Nu, dar nu-i venea să-şi recunoască lipsa de memorie.
- Parcă … dar nu mai ştiu cum te cheamă …
- Eu sunt băiatul lui Marian, prietenul dumneavoastră.
- A, da … ce mai face taică-tau ?
Habar n-avea cine e Marian ăla, dar spera să-şi aducă aminte în timpul discuţiei.
- Ce să facă, e şi el pe-aici, prin oraş, s-a dus la un magazin.
- Interesant, nu l-am mai văzut de mult. Mai predă la şcoala din Zidurile ?
- Da, binenţeles, răspunse tânărul, cum să nu?! Nu vreţi să vorbiţi cu el?
Paul se gândea la un Marian, tot profesor de română ca şi el, cam beţiv, dar băiat deştept, la ultimul cerc judeţean anunţase iminenta apariţie a unei cărţi, parcă un studiu literar, ceva. Cum să nu vrea să-l vadă, poate avea cartea gata, să-i dea si lui un exemplar.
- Păi … hai să mergem la un suc, sau o cafea, să-l aşteptăm, propuse băiatul, politicos. Mi-a spus că e dator cu o cinste la dumneavoastră.
Paul acceptă. Nu-şi aducea aminte de unde şi până unde era Marian dator cu un suc, dar tot nu se grăbea. Uitase să-şi mai frământe memoria în legătură cu banii de pe card şi nu avea nici un alt plan. Merseră împreună intr-un mic bar din spatele pieţii, unde găsiră cu uşurinţă o masă liberă. Profesorul luă loc la masă, în timp ce tânărul se apropie de tejghea.
- Nu aveţi nişte bani mărunţi? îl întrebă el pe Paul, ăştia n-au să-mi dea rest la un Vlaicu.
Ei, da, tu mă inviţi pe banii mei? se miră Paul, căutându-se în buzunare. Găsi câteva monede, pe care i le înmână băiatului.
Odată cu banii de metal, literatul găsi în buzunar şi bonul de la bancomat. Fonduri insuficiente … fonduri insuficiente … Oare unde se dusese salariul lui? Ştia sigur că, doar ieri, mai avea peste un milion, doar verificase la benzinărie. Iar acum era sărac lipit? Mai verifică odată cardul, dar ştia sigur că nu putea să aibă în buzunar alt card decât al lui, şi, oricum, dacă ar fi fost al nevestei nu răspundea la pinul format … A naibii tehnologia asta modernă, îţi răpeşte până şi plăcerea de a putea să-ţi numeri, liniştit, banii la casierie, în ziua de leafă!
Adâncit în gânduri, Paul nu-l băgă în seamă pe clientul barului care, ridicându-se de la altă masă, se aşeză lângă el.
- Să trăiţi! i se adresă acesta.
- Să trăiesc, răspunse, ca din reflex, profesorul, aşa cum le spunea şi elevilor lui, la liceu.
- Nu daţi un amică, aşa, ca de cunoştinţă? continuă celălalt.
- Nu, că n-am. Eu am una destul de mare …
Încântat de gluma interlocutorului, noul sosit îşi scoase şepcuţa de pe cap, aşezând pe masă trei capace de sticlă de suc.
- Dom’şef, dacă ghiceşti unde e boaba asta de mazăre câştigi o foaie, cuvântă acesta.
- Mă pui să dau extemporal? Se amuză Paul.
- Nu, dom’ şef. O sută.
- Aha! Deci un fel alba-neagra?! N-am bani sa mizez şi, oricum, n-am bani de prostii, spuse profesorul, amuzat de noua faţă a jocului. Văzuse pe altii cu capsule de metal de la sticla de bere, cu coji de nucă, era prima dată când vedea un jucător cu capace de peturi, culmea, de culori diferite.
- Deci nu vreţi? Să trăiţi! spuse tânărul, îndepărtându-se.
- Ce voia acela, domnu’? se interesă băiatul lui Marian, revenit la masă cu două sticle mici, de Fanta.
- Nimic, dă-l în mă-sa. Şi, ce zici ca mai face taică-tău ăla?
- Care tată? A, Marian … păi, ce să facă, e prin oraş, la cumpărături. O să vină aici, că l-am sunat. Şi dumneavoastră?
- Păi … uite, tocmai termin o carte .. da’ n-am bani s-o public, ca de obicei … se plânse Paul, cu gândul la ”fonduri insuficiente”.
Discuţia nu se dezvolta. Unul se gândea ca mai are de făcut nişte târguieli, şi nu avea cu ce … dar unde or fi banii ăia?, celălalt părea curios de mişcările celui cu capace de peturi.
- Ce faci, domne, de-a ce te joci? întrebă el până la urmă, învins de curiozitate.
- Păi .. uite … dacă ghiceşti unde e mazărea, câştigi o sută de mii, răspunse celălalt.
- Uite-o acolo, răspunse băiatul lui Marian. Lângă paharul acela.
- Nu aşa, domnu’, eu o ascund sub un capac, învârt capacele şi atunci să o găseşti.
- E alba-neagra, vezi-ţi de treabă, îl lămuri Paul. Un joc de noroc pentru fraieri. Îţi închipui că poţi urmări mişcarea capacelor, dar acela e atât de abil încât îţi ia ochii şi nu mai vezi nimic.
- Totuşi, e interesant, aş încerca să ghicesc.
Incitat, mânuitorul de capace se apropie.
- Uite, pui o foaie pe masă, pun şi eu una, dacă ghiceşti le iei pe amândouă, dacă nu, le iau eu, explică el.
Tânărul de lângă Paul începu să se scotocească în buzunare.
Împrumutaţi-mi si mie o sută de mii până vine tata, îi ceru el lui Paul.
- Pentru prostia asta? Nici dac-aş avea nu ţi-aş da, e o escrocherie, răspunse profesorul, băgând, totuşi, din reflex, mâna în buzunarul de la spate. O scoase de acolo plină de bani. Ia te uită, aici erau banii mei! exclamă el. A, acum mi-aduc aminte, i-am scos alaltăieri, când m-a pus nevastă-mea să cumpăr şampania pentru ziua lui văru-său, şi era închis la prăvălia aia … Mă duc acum, încheie el, dând să plece.
- Mai staţi niţel, că vine acum tata, îl reţinu tânărul.
- A, da, uitasem de Marian. Da’ nu mai vine odată? Am şi eu ceva de lucru, nu pot sta o sută de ani aici cu un suc.
- Daţi-mi mie o sută, până vine tata, pentru joaca asta ….
- N-am, mă, sute … doar de cinci sute …
- N-are nimic, vă schimb eu, se oferi întreprinzătorul cu capacele.
Şi, fără să stea pe gânduri, înşfăcă bancnota din mâna lui Paul, care de abia mai avu timp să bâiguie:
- Nu, nu n-o schimba, las-o aşa!
Capacele începură un dans din ce în ce mai rapid, apoi se opriră.
- Spune! îl îndemnă manipulatorul lor.
- Nu ştiu … ăăă … o fi acela din stânga? … exită tânărul fiu al lui Marian. Nu, cel din mijloc! Ba nu, ştiu, e stânga … nu? se adresă el lui Paul.
Luat prin surprindere, profesorul, care nu urmărise deloc jocul, răspunse, ca să scape:
- Da, da …
Capacul din drepta fu ridicat; sub el, nimic.
- Aţi pierdut, dom şef, spuse jucătorul, băgând hârtia de 500.000 în buzunar. Mai jucaţi?
- Ce-am pierdut, tinere? Eu n-am jucat nimic, nu mă interesează …\
- Ba da, aţi jucat cinci sute şi aţi pierdut. Mai jucaţi?
- N-am jucat, domne, nimic! Dă-mi banii înapoi! se răsti Paul.
- Chiar aşa, de ce încerci să furi pe domnu? N-a jucat! interveni celălalt tânăr. Eu voiam să joc, dar n-am avut bani.
- Ba a jucat, bă. Ce vrei să faci scandal?
- Fac! Dă, bă, banii, că te sparg, ţipă amicul lui Paul, sărind în picioare.
Văzându-se ameninţat, omul cu capacele se ridică şi o rupse la fugă, dispărând imediat din băruleţ. Tenace, însoţitorul lui Paul se luă după el, începând o urmărire ca în filmele americane.
Paul, descumpănit, fugi şi el la uşă, dar pe stradă nu se mai vedea nici unul dintre cei doi. Reveni la masă, dar nici mazărea, nici capacele, nici sticlele cu suc nu mai erau acolo.
- Îi cunoşti pe ăştia? îl întrebă profesorul pe barman.
- Nu i-am mai văzut până acum, răspunse omul. Dar cred că v-au păcălit, erau împreună, precis.
- O să chem poliţia!
- Mai bine nu, o să le spuneţi că aţi jucat la alba-neagra? Doar ştiţi că e interzis, vă amendează şi ăia …
Nu ştia. Dar gândindu-se că, oricum, poliţia nu-l va lua în serios, dădu a lehamite din mână şi se duse la piaţă.

2.
Ferindu-se cu grijă de priviri indiscrete, Paul formă pinul. Avea nevoie de confirmarea soldului, voia să-şi planifice cheltuielile pentru zilele următoare. Citi, cu fereală, chitanţa tipărită de bancomat, apoi o băgă în buzunar şi coborî cele câteva trepte de la intrarea în bancă.
- Să trăiţi! Să trăiţi! îl salută un tânăt necunoscut. Ce mai faceţi?
Măsurându-l din cap până-n picioare, Paul mormăi:
- Ce, mă, şi tu atentezi la banii mei?
- Nu, dom’ profesor. Nu mă mai ţineţi minte? Am fost elevul dumneavoastră, am terminat acum opt ani … Marcel.
Paul nu-l recunoştea. Probabil că fusese unul dintre copiii ăia cuminţi dar care nu învaţă mare lucru, rămânând mereu ascunşi în spatele celor care vorbeau mult, întrebaţi sau nu. Politeţea îl obliga să răspundă, totuşi.
- Aha … Marcel … Da, da. Ce mai faci?
- Tocmai am venit din Spania. Mi-am luat de acolo o maşină … Vreţi s-o vedeţi?
- Ce să văd … o maşină, acolo. Unde-i?
- Acolo, dincolo de piaţă. Hai să v-o arăt, insistă Marcel.
- Ei, tot voiam eu să merg la magazinul ăla, hai să vedem minunea lumii antice, acceptă Paul, pornind alături de tânăr. După câţiva paşi, acesta se opri.
- Nu beţi un suc? Uitaţi aici, în baru-acesta, dacă vreţi.
Paul intră, fără să se uite în jur. Încerca să-l plaseze pe Marcel între alţi copii, să-i reconstituie figura de licean. Parcă recunoştea ceva trăsături …
Se aşezară la o masă în centrul salonului. Marcel se apropie de bar, apoi reveni la Paul:
- N-aveţi cinci lei mărunt? Mi-am uitat banii în maşină, vi-i dau cand ajungem la ea.
- Hai, mă, las’ că plătesc eu sucul. Vezi, să fie fără acid … mai spuse, scotocindu-se în buzunarul de la spate, de unde scoase o hărtie mototolită de 5 lei şi chitanţa de la bancomat, pe care o împături cu grijă, punând-o înapoi.
- O, să trăiţi! Tot domn sunteţi, cum eraţi şi pe vremuri! îl flată Marcel.
Reveni la masă cu două sticle de suc, odată cu un bătrân care încerca să vândă ciorapi.
- Ce tataie, faci afaceri pe picior mare?
- Ce picior, tataie, ca mor de foame. Baba ie bolnavă, n-am nici un ban la viaţa mea.
Paul privi, fără interes, ciorapii.
- Măcar i-ai spălat, înainte de a-i vinde? încercă el să glumească.
- Ie noi, dom şef, pă cuvânt! 10 lei trei pirechi, să scap de iei.
- Atunci schimbă-i p-ăia din picioare! îl îndemnă, necruţător, Marcel, făcând cu ochiul către profesor şi scoţând din buzunar o batistă, chipurile să-şi astupe nasul. Paul, urmărind batista, abia se stăpâni. Din buzunarul lui Marcel căzu un căpăcel de plastic de la un pet. Acum îşi dădu el seama de unde i se părea cunoscut tânărul.
Dar, surpriză. Marcel se aşeză să îşi bea sucul. Bătrânul, văzând că nu are succes cu ciorapii lui, se aşeză la altă masă, uitându-se cu jind la sticlele din faţa celor doi. Din plictiseală, el scoase din legătura cu ciorapi nişte … capace de peturi.
- Moşule, spuse Paul, nu ştii cumva să joci alba-neagra?
- Ştiu, dom şef, răspunse acesta. Vrei?
- As juca, dar n-am bani mărunţi, iar matale n-ai cu ce să mi-i schimbi.
- Îţi schimb eu, sări, îndatoritor, barmanul.
- Lasă, că îmi joc telefonul, spuse Paul. N-am cum să pierd, că am ochi buni.
- Ia, ce telefon ai, dom şef, merită?
- Nu e mare scofală, dar e bun. Uite, are şi tastatură cu litere, pentru semeseuri. E destul de bun, concluzionă Paul, răsucind aparatul pe toate părţile.
- Era mai bine pe bani … reflectă Marcel.
- Nu mai joc pe bani. Acum un an si ceva m-au escrocat unii, tot în barul acesta, unul mi-a zis că e băiatul lui Marian … dar ce semăna cu ăsta de la bar. Iar barmanul de atunci, dacă mata, moşule, nu erai aşa bătrân, ziceai că eşti al lui Marian.
- Cum, dom profesor, chiar aici v-au escrocat? Şi, v-a luat mult?
- Mai mult decât trebuia. Dar dacă-i prind vreodată, Alecu i-a chemat! Hai, arată boaba, să vezi c-o ghicesc.
- Nu, mai bine lăsaţi … interveni Marcel. Hai mai bine să plecăm.
- Nu plec până nu-mi beau sucul. Şi vreau să joc, ce, ai ceva împotrivă?
- Nu, dar ştiţi, mi-am adus aminte că mă aşteaptă cineva …
- La maşină?
- Care maşină? A, da, da, la maşină. Să trăiţi!
- Să trăiesc, dar stai aici, că vine acum proximistul. N-ai vazut că am chemat poliţia? Să vedem dacă recunosc ăştia.
- Când aţi chemat poliţia?
- Când mă jucam cu telefonul şi vă făceam poze cu el. Să am amintire.

Cei trei din faţa profesorului nu aşteptară să se adeverească spusele acestuia. Se făcură nevăzuţi în fuga cea mai mare. De unde să ştie ei că telefonul lui Paul nu avea cameră …

Vezi profilul utilizatorului

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus  Mesaj [Pagina 1 din 1]

Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum